În fiecare meserie, deci şi în cea de şofer profesionist, e bine să îţi alegi un “mentor”, un model pe care să îl urmezi. Ideal este să stai pe lângă el, să “furi” meserie, să pui o mulţime de întrebări, chiar dacă pari “prost”. Bine, de multe ori chiar eşti, dar important e să bagi la cap şi să te străduieşti să nu repeţi aceleaşi greşeli, ci să faci altele, să progresezi. Poate fi însă şi un “mentor la distanţă”, căci tehnologia ne permite acum să învăţăm de la oameni aflaţi oriunde în lume. Eu aşa l-am descoperit pe Daniel BadEa Cimpoeru. Pe Youtube, în timp ce căutam clipuri care să îmi explice mai bine pasaje din manualul pentru obţinerea „certificatului de pregătire profesională”. Nu spun că este cel mai „minunat de pe Pământ”, dar stilul său simplu şi direct a fost cel mai apropiat de mine, m-a ajutat să înţeleg mai uşor. Dar cum a ajuns el să aibă aproape  27.000 de urmăritori pe Youtube? De ce face asta, ce-l „mână în luptă”? Hai să vedem:

Începuturile

 Evident, povestea lui Cimpoeru începe cu mulţi ani în urmă şi nu începe ca şofer profesionist.

„Prin 1998 aveam această meserie, sculer-matriţer. O meserie nici urâtă, dar nici frumoasă, o meserie pur şi simplu. Apoi am plecat în armată şi, când am revenit m-am apucat de vândut în piaţa Aurora din Timişoara. Vindeam orice, jucării, echipamente, cam de toate. Am făcut asta o vreme, iar apoi, în 2002, m-am apucat de taximetrie. Iniţial, pe o maşină închiriată, dar apoi mi-am cumpărat-o pe a mea, o Dacia 1300 din 1986. În paralel, făceam şi dansuri populare, de care m-am apucat atunci când aveam 15 ani. Îmi plăceau tare mult şi încă îmi mai plac! Trecusem deja la profesionişti la ansamblul Banatul, era un serviciu în toată regula! Partea proastă era că aveam salarii mici şi ne duceau doar pe la manifestări locale, serbări câmpeneşti. Nici taximetria nu mergea strălucit, aşa că nu o duceam foarte bine. Trecerea la camioane a venit prin 2004, când o cunoştinţă m-a recomandat unei firme locale. Aveam categoria C din 1997, dar nu condusesem camioane.”

Primele curse, primele păţanii

„Primul camion pe care l-am condus a fost o şeptică. Trebuia să aducem din Italia, eu şi titularul, piele vrac şi, înapoi, poşete. Nu a fost o experienţă plăcută, pentru că titularul nu avea chef să mă înveţe ceva. Stătea cu picioarele pe bord şi cam atât. Plus că îi plăcea cam tragă la măsea, iar eu eram de vină pentru orice!”

De ce să nu pui magnetul

„Am luat o pauză după această experienţă, dar am revenit doi ani mai târziu, tot pe o şeptică. Aveam un salariu de 600 de lei şi eram plătit la kilometru. Eu luam 4,5 euro la suta de kilometri, iar titularul încasa 5 euro. La o cursă de Florii a fost pentru ultima dată când am pus magnetul, pe care până atunci îl mai foloseam prin parcări, la încărcări şi descărcări. Atunci însă am alergat de nu mai ştiam de noi, făcusem 628 de kilometri. Efectiv eram terminat de oboseală. Cu toate acestea, patronul de atunci a ales să nu plătească nimic, iar noi nu puteam dovedi în niciun fel că am parcurs acel drum. Atunci mi s-a aprins beculeţul… Adică eu am riscat, m-am expus controalelor, oboselii şi accidentelor pentru ce?! În loc să te odihneşti, ca să te asiguri că nu zbori de pe drum cu camionul, tu alergi de nebun, cu ochii cârpiţi de somn? Butonul? Este la fel! Niciunul dintre cele două nu vine cu ceva bun în viaţa ta, chiar dacă poate părea aşa. Este un mod tipic de a-ţi fura singur căciula. Poate părea că munceşti mai mult pentru tine, dar, în realitate, o faci pentru patron, nu pentru tine. Cu magnetul sau butonul, eşti la mila sa. Dacă vrea, te plăteşte, dacă nu, nu. Şi îţi dă cât vrea el, tu nu ai cum să demonstrezi altceva. Dar nici nu te poate obliga să pui magnetul sau butonul, este strict alegerea ta! Ca să nu mai zic ce se întâmplă dacă ai un accident când tu alergi cu magnetul… Poate tu conduci extraordinar şi nu faci vreo prostie, dar e destul să intre altul în tine. Merită, oare? Un an şi o lună am muncit fără să încasez măcar un salariu de pe contract. Am făcut stânga-împrejur şi m-am întors la taximetrie.”

Însă „microbul” intrase deja în sânge, aşa că, după o vreme, Daniel Cimpoeru s-a întors la camioane. De data aceasta, direct pe agabaritice. „Transportam prefabricate pentru autostradă. Aici am învăţat primele manevre, cum se face o cuplare etc. Tot aici am văzut şi cum se strică drumurile. Aveam un ansamblu de 18 tone şi duceam piloni de beton de 40. Cum să nu se strice?! Aveam un salariu de 2.000 de lei, dar, într-o zi, am plecat şi de aici. De ce? Patronul ne-a pus să schimbăm un rezervor, să-l cârpim, deşi nu era treaba şoferilor. Ne-am chinuit cu el pentru că era tare greu şi, după o vreme am zis să luăm o pauză şi să ne aprindem o ţigară. A venit şeful şi ne-a luat la rost, a început să înjure, să ne spună că el ne plăteşte ca să muncim, nu să stăm. Şi atunci l-am întrebat dacă şi-a angajat şoferi sau mecanici? De asta e bine să citeşti, să îţi ştii drepturile în orice moment. După acest episod, am plecat la muncă pe comunitate în Italia. Prima dată am stat şase luni şi 18 zile pe comunitate, a doua oară… nouă luni! Apoi am revenit la o firmă din Timiş, unde eram plătit tot la kilometru. Cursele le făceam doar pe drumuri naţionale în Germania, Italia sau Austria. La final, după şase săptămâni de muncă, plătit la kilometru, am rămas cu 1.300 de euro! Deci, media lunară, sub 1.000 de euro. Pe lângă că este ilegală, plata la kilometru este şi imorală. Tu consumi mâncare, apă, cafele, carburant etc şi în zilele în care nu conduci, nu doar la volan. ”

Cimpoeru, „sindicalistul” şi vloggerul

„Am ajuns şi la o altă companie, specializată în transportul de utilaje agricole. Deci, aveam camioane agabaritice. Îmi place mult să lucrez pe acest tip de camioane, fiindcă eşti cel mai mare de pe şosea. Senzaţiile sunt unice! Dar şi aici am avut probleme cu plata salariilor. Mereu întârziau, mereu existau scuze de tot felul, ba că nu au încasat, ba că nu au internet ca să facă plăţile. Tot felul de prosteli! Primeam câte puţin, două-trei sute de euro, cât să avem de mâncare. Şi asta în timp ce camioanele noastre nu stăteau. Şi am stat să mă gândesc puţin… Măi, dacă sunt curse, înseamnă că se fac şi bani. Dacă se fac bani, ar trebui să fim plătiţi şi noi. Încet, nemulţumirile s-au adunat, aşa că m-am înscris într-un sindicat existent deja. Cu întrebări puse în stânga, cu întrebări în dreapta, cu nişte întrebări bine documentate, patronii au început să plătească la timp. Am aflat ulterior că o persoană din respectiva compania mai ţinea în bancă, pentru câteva zile, banii de salarii, ca să facă dobândă. Apoi, s-au putut da sporuri şi salarii mărite. Brusc, m-au băgat însă într-un concediu forţat. Nu mai primeam curse, deşi sunam mereu să întreb ce se întâmplă. Aşa am stat cinci luni! Sunam, ei îmi spuneau că nu au curse, dar colegii îmi spuneau că activitatea decurge normal, că maşinile nu stau parcate în curte. Am avut noroc cu 11 colegi care au făcut chetă pentru mine, căci efectiv nu mai aveam din ce să trăiesc. Uşor, conducerea a luat la discuţii fiecare şofer şi a reuşit să spargă sindicatul. De ce? Fiindcă erau şantajabili. Mulţi dintre ei luau motorină din rezervoare, aşa că se puteau alege cu o plângere de furt. Mai ales în zilele noastre, patronii ştiu tot ce se întâmplă cu un camion. Văd fiecare litru de motorină luat în orice moment. Dacă te lasă să iei, înseamnă că eşti la mâna lor. Şantajul este pregătit, trebuie doar să caşti gura! Din 56 de membri de sindicat, doar doi mai suntem în proces cu această companie. Restul s-au retras. Asta spune multe!”

Cum s-a apucat de tutoriale pe Youtube şi cum a ajuns la aproape 27 de mii de urmăritori?

„Efectiv din plictiseală! Stăteam în cabină, bătusem în lung şi în lat internetul şi am văzut la alţii astfel de clipuri. Am zis să mă apuc şi eu, să văd ce iese. Am văzut că lumea a început să pună întrebări, să îmi ceară şi alte clipuri, aşa că am mers mai departe. Sincer, nu mă aşteptam la atât de mult interes! Am ales să merg mai mult pe partea de legislaţie, căci mi se pare cea mai folositoare, în special pentru începători. Trebuie să schimbăm mentalităţile vechi, trebuie să ştim ce avem de făcut şi că trebuie să fim plătiţi corect pentru asta! Dar, mai întâi, trebuie să ne respectăm noi şi să nu mai acceptăm compromisuri, în special pe cele ilegale!

„Comunitatea” şi viaţa de familie

„Astea două nu se pupă! Am învăţat pe propria piele, din păcate. Orice ai spune, distanţa omoară o relaţie. Încet şi sigur! Am o fată de 15 ani care nu prea îşi cunoaşte tatăl, ăsta este marele meu regret. Spui că te duci doar un an, doar doi, dar mereu e ceva de făcut, mereu îţi trebuie bani pentru ceva, şi alegi să mai stai. Dar timpul trece pe lângă tine fără să îl simţi. E important să fii câteva seri acasă, copiii au nevoie de un model lângă ei, nu şapte ţări mai încolo. Soţia, la fel, are nevoie de grija ta, de atenţia ta şi de iubirea ta. Banii nu le înlocuiesc! Dacă faci curse tur-retur e altceva. Măcar mai vii pe acasă, dar nu comunitate. Tocmai de asta, am încercat să găsesc ceva stabil şi m-am angajat la firma la care lucrez acum. M-am stabilit în Germania de vreo doi ani şi ceva, iar acum am curse fixe, duc pâine. Mă trezesc devreme, dar măcar seara sunt acasă! Mai ales acum, la 41 de ani, când aştept un bebeluş, e foarte important! Banii nu le cumpără pe toate.”, mai spune Daniel Cimpoeru.

Vorba, muzica şi mâncarea preferate

„Îmi place să ascult orice fel de muzică, de la manele, la muzică simfonică şi rock. Dar trebuie să aibă un anumit ritm, o anumită muzicalitate, ca să îmi placă. Depinde şi de dispoziţia din acea zi, evident! Dar, în principiu, o muzică de bună calitate, indiferent de gen, mă relaxează şi binedispune la volan. La capitolul mâncare… Cel mai mult îmi place supa de casă, cea de tăiţei sau cu găluşte, dar mor şi după ciorba de burtă. La felul doi, mâncarea tradiţională românească e preferata mea. Carne să fie, e cea mai bună legumă! Pot să-ţi spun mai bine ce nu-mi place: varza călită, ciorba de fasole verde sau de salată! Vorba mea preferată? Numa’ bine, rău la nime’!”