Acum ceva vreme vă povesteam despre Octavian Ionescu, un cameraman de televiziune cu mulţi ani de presă în spate, care, într-o bună zi, a decis că e momentul să facă o schimbare în viaţa lui şi a familiei sale, aşa că a pus camera „în cui” şi a plecat pe comunitate ca şofer profesionist. Dacă aţi uitat povestea sau aţi ratat-o, o găsiţi aici (click). Dar se poate şi invers: să fi fost şofer de camion şi să te apuci de… radio!
Aceasta este povestea pe scurt a lui Ionuţ Rusu, unul dintre realizatorii matinalului de la Kiss FM şi actor de stand-up comedy. Nu se întâmplă prea des ca un şofer de TIR să schimbe „macazul” atât de tare, aşa că povestea mi-a stârnit suficient interes cât să îi cer lui Ionuţ, în vârstă de 27 de ani, un interviu.
De unde pasiunea pentru camioane?
„M-am născut în oraşul Topliţa, judeţul Harghita, şi am copilărit în Gheorgheni. Am intrat în contact cu maşinile de la o vârstă fragedă, iar pasiunea mi-a fost transmisă de tatăl meu, care provine dintr-o familie în care meseria cea mai des întâlnită este cea de camionagiu. Astfel ca, mi-a transmis şi mie acest “microb”, care nu m-a părăsit niciodată.
Am avut norocul de a conduce maşini de la o vârstă fragedă datorită aceluiasi individ, tata, el fiind cel care propunea ca o dată pe săptămână să mergem pe un drum forestier, ca eu să învăţ să conduc. Cochetând cu şoferia de mic, mi-a fost relativ uşor să obţin permisul la categoria B când am împlinit 18 ani. Trei ani mai târziu, la 21 de ani, am fost sfătuit de tatăl meu să urmez şcoala de şoferi categoriile C, CE, el practicând şoferia de TIR în paralel cu meseria de poliţist, în funcţie de cum îi permitea timpul. La început am fost reticent faţă de această idee, dar m-am ghidat dupa vorba tatalui meu şi anume <Nu ştii când ai nevoie de el… Un permis nu-ţi cere de mâncare dacă îl ai în buzunar!>”. M-am înscris la şcoală, unde am făcut practica pe un camion marca MAN mai bătrân decât mine. Nu mi-a fost la fel de uşor ca pe maşina mică, însă uşor-uşor m-am acomodat şi am obţinut carnetul la prima încercare; dar cu mari emoţii, acumulând 21 de puncte în timpul examenului. La scurt timp după examen, am dobândit şi atestatele necesare.”
Prima cursă, în echipaj cu tatăl său
“Imediat după obţinerea atestatului, chiar în săptămâna următoare, plecam în prima mea cursa alături de tatăl meu, care muncea ocazional pentru mai multe firme din oraş ca şofer de schimb. Am transportat o casă demontată până în vestul Franţei, aşa că pot spune că am început în forţă, cu o cursă extrem de lungă, fapt ce m-a înspăimântat pe moment. Însă, avându-l lângă mine pe cel care m-a îndrumat să urmez această meserie, cursa a fost destul de uşoară. În plus, traseul presupunea, în mare parte, să conduci pe autostradă, aşa că a fost chiar bine. Pentru manevrele dificile, cum ar fi trasul la rampă sau parcarea, îl rugam pe el să facă respectivele operaţiuni.
“La prima cursă singur, mama plângea”
“ Odată întorşi în ţară, a apărut ocazia unei noi plecări, de data aceasta singur. I-am tot spus tatălui meu că nu sunt destul de pregătit, însă el a insistat, spunându-mi că, în acest fel, mă voi <căli>. Am plecat, plin de emoţii, cu un TIR de 40 de tone, sub privirile înlăcrimate ale mamei mele în prima mea cursă de unul singur. Ţin minte că plecasem la 12 noaptea de acasă şi am parcurs primii 100 de kilometri cu viteza de 50 km/h. Mă claxonau colegii din spate, mă întrebau prin staţie ce problemă am, iar eu le spuneam că e defectă maşina, ca să nu pic de prost. Am ajuns cu chiu, cu vai până la vama Borş, de unde totul a devenit mai uşor, fiindcă intram pe autostrăzi. Totul bine şi frumos până ce am ajuns în apropiere de Viena, unde trebuia să fac o pauză de 24 de ore, existând o anume restricţie pentru camioane în acea zi. Am petrecut într-o parcare perioada cu pricina, iar a doua zi, când să îmi setez GPS-ul pentru plecarea spre Germania, am observat că acesta nu mai răspundea niciunei comenzi. Am încercat tot ce se putea, dar în zadar. În perioada respectivă nu-mi puteam folosi telefonul pe post de GPS fiindcă tarifele de roaming erau imense, aşa că a trebuit să recurg la hartă. A fost primul moment din viaţa mea când mi-am dorit să mă aflu în oricare alta ipostază, dar nu aceea. Am plâns, la propriu, preţ de câteva minute, după care mi-am dat seama că ţine doar de mine să ies din această situaţie. Aşa că am pornit la drum cu harta lângă mine! A fost o cursă cu peripeţii, am şi atins uşor remorca la un moment dat, dar, în cele din urmă, am ajuns acasă în siguranţă. A urmat apoi o serie de curse pe <şeptici>, înlocuindu-i pe diverşi şoferi care plecau în concediu şi făcând curse relativ scurte, gen România-Ungaria, tur-retur. Dupa acest ciclu, a venit şi oferta de a le ţine locul şoferilor aflaţi pe comunitate în perioada în care aveau liber. Am acceptat, neştiind exact cu ce se mănâncă transportul pe comunitate. Plecam preţ de o lună, făceam curse fixe, Germania-Italia, în cadrul cărora transportam apă. A fost o experienţă utilă, am învăţat o grămadă de lucruri de la colegii pe care i-am întâlnit, au fost şi peripeţii, dar, per ansamblu, am rămas cu nişte amintiri plăcute. De la serile de weekend petrecute în parcare cu colegi din toate părţile ţării, gătind şi povestind, până la peisajele extraordinare pe care am avut ocazia să le văd, toate acestea au şi acum o semnificaţie specială. Însă, inevitabil, au apărut şi problemele, cum ar fi defecţiunile camionului sau găsirea dificilă a unui loc de parcare. Toate acestea m-au îndepărtat cumva de această meserie. Sunt o fire mai emotivă, iar problemele acestea mă făceau să mă pierd uşor cu firea, mai ales când era vorba despre un transport într-un oraş mare, cu diverse străzi înguste, greu de intrat pentru un începător ca mine. Aşa că am căutat o altă cale…”
Cealaltă cale: actoria
“Când făceam comunitate, îmi exersam aptitudinile actoriceşti chiar în parcări, în faţa colegilor. Această pasiune pentru comedie o aveam de mic şi nu am renunţat niciodată la acest vis. Trecerea de la şoferie la lumea comediei a fost treptată. Chiar după ce m-am întors din prima tură de comunitate, am participat la un casting pentru o emisiune TV. Am trecut proba, dar, în perioada în care luam vacanţă la emisiune, plecam înapoi pe camion, pentru că nu aveam nimic de făcut trei luni. Apoi, am început să susţin spectacole de stand-up comedy în ţară şi am renunţat la volanul camionului. La doi ani de când am renunţat la şoferie, a venit şi oferta pentru radio. Şi asta a fost!”
S-ar mai întoarce la volanul unui camion?
“Mi-ar fi foarte greu să mă mai întorc la viaţa de camionagiu, fiindcă eu nu sunt foarte talentat la acest lucru, dar deseori mă gândesc la acele momente şi îmi e foarte dor să urc la volanul unui TIR şi să plec într-o cursă de o săptămână, ca odinioară.”, mărturiseşte Ionuţ Rusu.
Nu l-am văzut niciodată conducând pe Ionuţ, aşa că îl cred pe cuvânt: s-ar putea să nu fie talentat la asta. Dar garantez altceva: că vei râde dacă îl asculţi dimineaţa la radio!
