ZIL, GAZ – două mărci renumite de camioane ruseşti, camioane pe care le vedeam des pe străzi în copilărie. Duduiau geamurile când trecea câte o coloană militară pe lângă blocul meu. Acum însă sunt tot mai rare, iar generaţia tânără de şoferi profesionişti sau de pasionaţi ştie puţine lucruri despre ele. E normal, deschiderea către Occident şi evoluţia tehnologică spunându-şi cuvântul în acest sens. Acum vorbim despre conducere semi-autonomă sau chiar autonomă, tot felul de sisteme de siguranţă, sisteme de asistenţă la conducere, conducere economică, eficienţă. În cazul ZIL şi GAZ, aceste cuvinte nu îşi au rostul… Prin anii ’60, ’70, nu interesa pe nimeni. Se vorbea doar despre putere şi fiabilitate, iar despre sisteme complicate nici nu se punea problema. Benzină, cheie şi talpă!

După cum spuneam, acum nu mai vezi astfel de camioane pe străzi şi e cam păcat. Deşi Armata Română şi alte instituţii care au fost înzestrate cu astfel de maşini le-au scos la licitaţie la vremea scoaterii din uz, cele mai multe au sfârşit la fier vechi. Vândute la kilogram, făcute bucăţi, topite şi transformate în „conserve”. Puţine au scăpat de această soartă şi asta doar datorită unor pasionaţi, extrem de puţini la număr. Unul dintre ei este Constantin Romano, Dinu cum îi place să i se spună, din Pleşoiu, judeţul Olt. Are în curte un Dodge Wc 52, mai multe ZIL-uri 157 şi maşini GAZ 63, fiind, cel mai probabil, cel mai mare colecţionar de camioane istorice din România.

La 8 dimineaţa, când am ajuns eu la Pleşoiu, l-am găsit pe domnul Romano, în vârstă de 77 de ani, meşterind la „flota” sa. Repară camioane de peste 60 de ani deja, ştie pe de rost locul fiecărui şurub, dar nu vrea să renunţe prea curând. „E ca un drog! Maşinile astea mă ţin în viaţă, e mare noroc că le am. Altfel, aş muri!”, spune el. Şi invers, aş spune eu, căci fără Dinu Romano, toate acele camioane ar fi „murit” de multă vreme. În schimb, cu priceperea, răbdarea şi, nu în ultimul rând banii lui Dinu Romano, toate arată ca abia ieşite din fabrică. Ba aş zice chiar mai bine! De departe, „vedeta” este un Dodge WC 52(weapons carrier) din 1943. O maşină cu un motor 6 cilindri în linie, 3.972 cmc şi 92 de cai putere. Evident, tracţiune 4×4 şi troliu.  „Am cumpărat-o în 2016, este luată din Olanda. Este o maşină cu nişte principii simple, dar extrem de robustă, fiind folosită pentru transportul de personal militar şi armament uşor. Acum, o folosesc la plimbări şi parade de vehicule istorice, fiind şi membru al clubului Retromobil. Ce este inedit la această maşină este instalaţia electrică de 6 V, nu prea întâlneşti aşa ceva. La sistemul de iluminat, schimbarea între faze se face prin apăsarea unui buton cu piciorul, nu la manetă, cum ştim de obicei. Consumul? 25 de litri la suta de kilometri! Dar merită fiecare litru!”, mai spune Dinu Romano.

O altă apariţie spectaculoasă este ZIL 157 SA2 din 1968. „Este un transportor de rachete, trăgând remorca pe care se aflau acestea. Are un motor de 5.500 cmc, 109 cai putere. Pe benzină, evident! La o viteză de 50 de kilometri pe oră, fără remorcă, consumă 30 de litri la suta de kilometri. Interesant este faptul că în cupla de remorcare are un sistem, nu ştiu dacă e invenţie americană sau rusească, toate camioanele ruseşti fiind copiate de fapt după cele americane, care permite cuplarea punţii faţă a remorcii. Practic, după acţionarea unei manete din cabină, remorca are astfel şi ea o punte motoare. Din punct de vedere constructiv, este o maşină extrem de rezistentă. Merge fără probleme prin noroaie, mlaştini şi alte terenuri accidentate. În plus, tabla folosită la producţia ei este de o calitate excepţională. A fost proiectată să reziste chiar şi la cele mai dificile condiţii meteo, având o durată de viaţă extrem de ridicată. Nu era nimic comercial în ele, totul era cât se poate de serios!” Domnului Romano îi plac atât de mult ZIL-urile încât şi-a luat două. Pe lângă capul-tractor, mai are un 157 folosit pentru transportul de trupe şi un ZIL 131.

Îi plac însă şi camioanele GAZ. „Am două GAZ 63 cu motor de 3.500 cmc, 70 de cai putere. Este o maşină sovietică, dar, practic, din punct de vedere al mecanicii este un Dodge. La estetică, vorbim despre GMC. Sunt extrem de uşoare, cu capacitate mare de trecere, fiind folosite pentru deplasarea rapidă a unui mic număr de militari în anumite zone. A doua era folosită pentru transmisiuni. Toate au kilometri puţini, undeva la 1.000 de kilometri fiecare, fiind în conservare în momentul în care le-am luat. Unele chiar aveau benzină în rezervor, atât de bine păstrate erau.Chiar dacă au fost copiate după cele americane, maşinile ruseşti au un mare atuu. Sunt mult mai bine organizate din punct de vedere al accesului la diverse subansamble.” La un moment dat, vehiculele sale unicat au stârnit interesul producătorilor filmului Moromeţii 2, în care Dinu Romano apare conducând unul dintre camioanele sale legendare.

Dar cum a început totul?

„Pasiunea pentru camioane o am de mic. De la 14 ani, în vacanţe, am început să lucrez la diverse ateliere mecanice. Am învăţat, am stat şi eu pe lângă alţii. Am avut mare noroc că am stat pe lângă oameni simpli, dar pasionaţi. Ei mi-au cultivat pasiunea pentru maşini. De ce camioane? Nu ştiu nici eu exact, cred că este de natură sentimentală. Cu astfel de camioane am început, de asta cred că îmi plac atât de mult. Am încercat la Politehnică, dar în loc să facem reparaţii, ne-au pus să facem matematică. Am încercat şi un an la Medicină, dar m-am lăsat. Eu făcusem şcoala tehnică de exploatare auto şi şcoala de maiştri militari auto, îmi trebuiau fiare. Am muncit şi pe la IRTA, şi pe la CFR, iar 17 ani i-am muncit în industria de apărare. De colecţionat astfel de camioane m-am apucat în 2009, după ce am vândut pământul familiei, pe care l-am câştigat după nenumărate procese.”

Restaurarea

„O restaurare completă a unui camion durează un an, un şi jumătate. Costă, e foarte adevărat, e şi mult de muncă, dar satisfacţia este uriaşă. E un lucru ieşit din mâinile tare, poţi să te mândreşti cu munca ta. Le desfac până la ultimul şurub, le curăţ, le vopsesc, schimb ce trebuie schimbat şi le fac la loc. Trebuie să te pricepi, totuşi. Trebuie să ai habar despre sudură, despre strung, mecanică, tinichigerie sau electrică. Dar cel mai important este că uit de toate atunci când sunt pe lângă ele. Nu mai am griji, nici necazuri. Sunt eu şi camioanele mele, nici nu îţi dai seama când trece ziua, mai ales că le pornesc pe toate în fiecare zi! Din fericire, am avut norocul ca soţia, Melania, să mă înţeleagă şi mai mult, chiar să mă încurajeze în această dambla a mea. Altfel, ar fi fost tare complicat! Pentru că sunt într-o stare tehnică atât de bună, camioanele sunt înscrise ca vehicule istorice, aşa că, indiferent de capacitatea motorului, asigurarea costă 100 de lei pe an şi sunt scutite de impozit. În străinătate, de exemplu, cei cu vehicule istorice primesc benzină la un preţ modic. E o benzină specială, colorată. La noi nu se poate!”

Planuri de viitor

„Acum vreau să trec şi la nişte americane. Vreau să îmi iau un Dodge VF 401, un Dodge 63 6×6 şi… o şenilată! Văd eu cum fac, mai vând din cele pe care le am, dar trebuie neapărat o şenilată!”