Tu ce vise ai? Ai vreunul? Ai avut vreodată? Dar nu din acestea mărunte, cum ar fi poate un ceas, o maşină sau o vacanţă în Maldive… Nu, unele care să te definească? Cu siguranţă ai avut, căci toţi avem! Din păcate, de cele mai multe ori, rămân la acest stadiu, de vis. Din diverse motive, renunţăm încet-încet la ele, luaţi de valul „omului mare”… Tot felul de griji, de lipsuri, de „alte priorităţi” ne fac să renunţăm, să întoarcem capul şi să „ne vedem de alte lucruri”. Dar ele nu mor vreodată, sunt acolo, în noi… Doar le punem într-un sertar prăfuit, prin care mai cotrobăim din când în când. Aşa suntem majoritatea dintre noi, dar există şi excepţii. Şi tocmai am cunoscut una dintre ele, o poveste de om care nu a renunţat la visul lui. Trebuie neapărat să o împărtăşesc cu voi!

Acest om este Petra Schurman, are 60 de ani şi a fost consultant financiar. S-a născut şi a crescut în Germania, având o copilărie obişnuită. În adolescenţă însă, migrenele zilnice îi făceau zilele greu de suportat şi niciun remediu nu părea să dea roade. Un singur lucru îi alunga durerile cumplite de cap: călătoriile în ţările cu o climă mai caldă! Aşa şi-a descoperit şi cultivat cea mai mare pasiune, să vadă lumea. O vreme, a călătorit aşa cum o facem cei mai mulţi… „Obişnuiam să merg în diverse locuri din lume aşa cum face toată lumea. Alegeam un loc, căutam un hotel, făceam rezervare pentru biletele de avion şi plecam. Stăteam câteva zile şi mă întorceam acasă!”, povesteşte Petra. Lucrurile s-au schimbat în 2009, când fiica sa, unul dintre cei doi copii ai săi, a rugat-o să o însoţească într-o excursie prin Australia. Fiind minoră la acea vreme, aceasta nu avea voie să călătorească singură. „Am luat avionul şi am plecat într-o excursie ce avea să dureze cinci săptămâni. Am călătorit cu autobuzul şi, la un moment dat, cu un camper care mi-a plăcut foarte mult. Atunci am simţit că asta trebuie să fac, să am o maşină de acest gen, care să îmi permită să călătoresc unde vreau.”

I-a povestit unui prieten bun experienţa, iar acesta a invitat-o să conducă un camion, ca să vadă dacă îi place şi dacă poate conduce unul. „M-am descurcat de minune, iar prietenul meu m-a felicitat pentru felul în care am condus. Asta m-a încurajat să fac pasul următor, adică să fac şcoala de şoferi pentru categoria C. Am reuşit şi acest lucru, aşa că am mers mai departe. Aveam deja permisul, pasul următor firesc era să cumpăr un camion. Prima dată, am cumpărat un 4×4, dar mi-am dat seama destul de repede că nu este suficient de mare pentru a-l amenaja astfel încât să pot călători cu el în jurul lumii. Ai nevoie, totuşi, de multe lucruri la tine…”, mai spune Petra Schurman.

Casa pe roţi

Drept urmare, a fost nevoită să se reorienteze. După ce a modificat şi un al doilea camion, a ajuns la al treilea, un MAN KAT 8×8 de 11 metri lungime şi 21 de tone, motor de 12,8 litri, V8, 320 de cai în standard. Mai mulţi în realitate, pentru că Petra i-a mărit puterea… „L-am cumpărat de la armată cu 20.000 de euro, un preţ destul de bun. Are trei diferenţiale blocabile, ceea ce mă ajută enorm în călătoriile mele off-road. Apoi, cu ajutorul unui prieten am început să modificăm containerul care urma să fie aşezat pe şasiu. Containerul este din aluminiu, iar aranjarea lui în forma în care îl vedeţi acum a durat un an şi jumătate. Este dotat cu sistem de climatizare, mini-bucătărie, rezervor de apă de 750 de litri, panouri solare care încarcă cele 14 baterii, generator electric de rezervă, frigider, congelator etc. 12 baterii sunt folosite pentru sistemele acestea, două pentru pornirea camionului. Aşadar, tot ce am nevoie!”

 

Am fost uluit să văd însă că nu are televizor sau radio. Iar atmosfera din camperul Petrei era extrem de intimă, de liniştită şi de caldă. „Nu am nevoie televizor, am mai multe rafturi cu cărţi la mine. Seara, după ce toată ziua m-am plimbat, îmi fac o cană de ceai fierbinte şi mă afund într-o altă lume, citind… De ce aş vrea să mă uit la televizor?! E drept, uneori mai ascult muzică pe telefon, dar nu prea mult. Internetul e scump când eşti departe de casă!”, spune Petra.

Viaţa fără niciun plan

Petra Schurman şi-a început călătoria anul acesta, în luna iunie. „Am deţinut o parte dintr-o companie din Germania care avea 12 angajaţi. Mi-am vândut partea în 2018 şi am început să îmi construiesc visul. Acum, am pornit la drum. Am străbătut deja Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria. E drept, pandemia de COVID 19 mi-a schimbat puţin planurile, căci în Ungaria, de exemplu, nu am putut opri, doar am tranzitat-o. Nu am un plan anume, în sensul că trebuie să conduc un anumit număr de kilometri pe zi, nu este un program strict. Stau într-un loc câteva zile, mă plimb prin jur cu ATV-ul pe care îl am cu mine, cunosc oameni. Dacă îmi place, stau mai mult. Dacă nu, merg repede mai departe. Mă uit seara pe hartă şi mă gândesc cam unde aş vrea să ajung. Apoi, fac puţină documentare pe internet ca să văd ce aş putea vizita în zona respectivă. Cam acesta e… planul: fără niciun plan! Acum, de exemplu, vreau să cobor spre Sud, căci se apropie iarna. Voi sta câteva zile în Bulgaria şi iarna mi-o voi petrece în Grecia, unde clima este mai caldă. Urăsc frigul! Apoi, în primăvară, voi porni spre Georgia, Armenia şi spre Oman.”

Ai spune că viaţa aceasta nu şi-o permit mulţi. Camionul este 8×8, deci ai zice că are un consum zdravăn de motorină. Apoi, taxe, mâncare… Dar Petra mă contrazice repede. „Nu te grăbi să crezi asta! Sunt un om al cifrelor, am fost toată viaţa… Hai să facem nişte calcule! Camionul consumă 40 de litri la suta de kilometri, da? Câţi kilometri crezi că fac odată? Îţi spun eu, parcurg aproximativ o mie pe lună! Mai am nevoie de nişte benzină pentru ATV şi ceva bani de mâncare. Dar mâncarea nu este atât de importantă pentru mine, să ştii! Frigiderul este plin de fructe şi legume, iar asta mă mulţumeşte pe deplin. Mai mănânc şi câte o friptură, evident, dar asta se întâmplă destul de rar. Deci nu cheltui mult pe mâncare… Apoi, mai am nevoie de bani pentru taxele de intrare în muzee. Acestea, da, sunt importante pentru mine, dar nu este o sumă uriaşă pe lună. La fel şi în cazul asigurării de sănătate. Taxe pentru camion? Este încadrat ca şi camper, deci nici acestea nu sunt mari. Apropo de asta, trebuie să îţi povestesc o păţanie amuzantă de la graniţa Ungariei cu România. Trebuia să intru în ţara voastră, ajunsesem la frontieră. Fiind camper, m-am încadrat pe banda pentru turisme. Să fi văzut uimirea pe feţele poliţiştilor când s-au trezit cu mine în faţă! A trebuit să dau cu spatele pe o distanţă mai mare şi să intru pe rândul camioanelor. Mi-au cântărit camionul, m-au pus să deschid toate compartimentele, l-au admirat şi m-au lăsat să merg mai departe. Să ştii că, de multe ori, poliţiştii şi jandarmii se opresc să îl vadă. Chiar zilele trecute, aici, lângă Horezu, a trecut o maşină de jandarmi pe lângă mine, camionul fiind parcat. S-au dus, au întors şi au venit să îi facă poze. Apoi au plecat încotro se îndreptau iniţial.”, mai spune Petra Schurman.

„Fiecare decizie are un preţ! Eu plătesc cu singurătatea…”

De altfel, cât am stat de vorbă cu Petra, vreo trei ore, mai mulţi oameni au oprit lângă camion ca să îi facă poze. Alţii, din cabinele camioanelor lor, claxonau în semn de salut. Ai zice că Petra nu este singură, nu?

„Copiii mei sunt mari, nu mai au nevoie de mine. Ambii m-au încurajat să fac ceea ce doresc, să mă bucur de viaţă. Am găsit într-o carte un pasaj extrem de interesant, care spune aşa: Copiii nu sunt ai tăi, doar i-ai împrumutat până când se vor putea descurca singuri! Şi este perfect adevărat. Vorbesc cu ei la telefon, ne scriem, dar au vieţile lor. De ce să îi încarc? E drept, uneori, mă întristează că nu putem bea o cafea împreună, dar fiecare decizie are preţul ei. Preţul pe care trebuie să îl plătesc eu este singurătatea, dar sunt împăcată cu asta pentru că sunt liberă să fac absolut ceea ce vreau. În plus, părinţii mei sunt cu mine, mă veghează din nişte fotografii, una dintre ele fiind pe o sacoşă! Deci mă însoţesc şi la cumpărături… Tatăl meu a fost tare mândru să vadă că pot conduce un camion! Ar fi trebuit să plec în acest periplu cu un prieten, dar acesta nu suportă temperaturile mai mari de 25 de grade, nici nu prea îi place să meargă pe bicicletă. Atunci, am decis să merg singură în această călătorie. În schimb, am găsit pe drum oameni fantastici care, deşi nu mă cunoşteau, m-au invitat în casele lor, au gătit pentru mine, s-au plimbat cu mine. Iar ei vor rămâne mereu în inima mea, vor fi prietenii mei întotdeauna. Alţii, opresc lângă camion, îi fac fotografii fără să ceară voie măcar şi merg mai departe. Dar aceştia sunt trecători în călătoria mea…”, mărturiseşte Petra.

Frică?

„Dacă ai un vis, nu are cum să îţi fie frică! Voi conduce acest camion prin lume atât cât voi mai fi în stare!”, a concluzionat Petra Schurman.

PS: la ora publicării acestui articol, Petra şi al ei camion au intrat deja în Bulgaria, fiind în drum spre Grecia